|
Trezirea Culcat pe spate, statea cu ochii in gol, tinuiti intr-un punct imaginar din tavan; mintea se golise rand pe rand de ganduri, care unul cate unul obosisera a se mai invarti in gol. Tavanul parea ca-si schimba culoarea, si puncte luminoase zburau in toate partile, ca intr-un dans atomic si necontrolat. Am vedenii… veni un gand care il parasi repede, lasand iar loc golului creat. Era minunat: linistit, stabil, iar acel gol parea de necuprins, dens si cu un sens pe care nu-l putea descrie. Il intuia numai, si atunci lumina i-a invadat simturile. Orbitoare, si cu toate acestea indescriptibil de placuta, ea cantarea in simtirea lui cat un infinit de sori, care au explodat simultan, undeva in neant. Lumina l-a inconjurat cu o blandete unica, si undeva in dreapta privirii sale, un romb de o intensitate mai densa, alb, orbitor, a inceput a se contura din lumina aurie; liniile sale deveneau clare, si defineau acum mainile albe si translucide impreunate in rugaciune ale unei femei cu un giulgiu alb, cu barbia usor coborata si cu privirea limpede si tot odata patrunzatoare, plina de o iubire ireala. De sus, incet, plutind maestuos, a inceput sa coboare El, materializandu-se si radiind o lumina inca si mai densa decat cea degajata de mainile in rugaciune ale sfintei. El plangea inconstient, lacrimile siroind intr-o senzatie extatica de multumire si purificare. Era mut, pierdut in contemplatie, iubind din toata fiinta lui acea faptura de lumina. Isi simti inima mangaiata de privirea Lui in care incapea intreagul univers, cu lumile si timpurile lui. El il privea… se simtea ca un fir de nisip in desert, purtat de vant si adus la picioarele sale. Plangea in continuare, fara dorinta de a face nimic, intr-o nesfarsita recunostinta, si intr-o bucurie nemarginita, linistita si plina de viata. Viziunea disparu, iar camera ai parea acum sfanta, peretii galbeni se vedeau verzi, de un verde luminous si viu. Pareau ca fac valuri, si valurile se amesteca cu particulele de lumina care zburau in toate partile, in dansul lor atomic. Se ridica usor, si in acel moment intelese ca n-a clipit, ca n-a respirat, ca n-a scos nici un sunet in tot acest rastimp. Era imposibil sa-l defineasca, nu mai realiza daca era seara sau dimineata, sau plina zi. Cobora din pat, iesi din camera, cobora scara de lemn si iesi afara. Intr-un mod tainic si de neinteles, se simtea conectat co toata acea lume, cu oamenii, cu cainii vecinilor, cu pomii, cu fiecare fir de iarba. Iubea tot ce-l inconjura, chiar si pietrele din pavaj, si asfaltul de pe sosea. Isi privi mainile, care-I pareau luminoase si albastrii, si se pipai incet incet, sa vada daca e viu si daca nu viseaza; Nu visa… nu mai era in el nici o temere, nici o neliniste, nici o preocupare. Lumea il invada cu plinatatea si culoarea ei, senzatiile sale parca explodand si amplificandu-se de mii de ori. Porni plimbandu-se ca un copil pe strazile satului, lasand usa deschisa fara nici o grija. Ai parea ca toti oamenii zambeau, si simtea ca-I cunoaste pe toti, dintotdeauna. O stare de veneratie catre tot ce e viu il umplea in permanenta, simtind cu fiecare celula a corpului sau viata. Se gandi la viitor, si vazu dintr-o data, intr-un mod inexplicabil ca nu va muri niciodata. Simti ca moartea e o gluma, si ca tot ceea ce traise pana atunci era o mare iluzie. Pentru prima data, se simtea viu, si viata din el stia ca nu-I apartine, si ca e una cu tot ce e viu. Stia intr-un mod tainic si staniu ca tot ce exista e viu, chiar daca nu pare. Simtea ca tot ce exista si poate fi vazut vibreaza, si capata dintr-o data un interes deosebit pentru pietre. Le lua in mana rand pe rand, simtindu-le energia; pe unele le arunca inapoi, pe altele le tine indelung in mana, incarcandu-le cu energia ce-I curgea prin palme. Intelese acum care era sensul vietii, si simtea o recunostinta fara margini fata de El, care-I facuse acest dar minunat; Se lasa seara, iar el contempla in continuare fiecare moment. Nu-I mai interesa deloc tot ce-l interesase pana atunci: cum se vor descurca cu banii, cine va plati rata, cum va trai in continuare. SImtea ca totul este déjà rezolvat, si ca indifferent cat de greu va parea, lucrurile se vor derula inevitabil catre absolut. Multumea intruna, si simti ca El era ghidul si protectorul lui. Stia cine e cu certitudine, il recunsocuse, si ceea ce era minunat este ca se recunoscusera intre ei. In scurta lui vizita, I s-a aratat pentru a-l trezi si a-I reda sensul ratacit. Era Cel ce va veni! Venise déjà, pentru el, si stia cu certitudine ca asa cum a venit pentru el va veni pentru toti cei ce vor fi pregatiti sa-l primeasca. Naraţiuni Subculturale
2003
Introducere: Aceste texte încearcă sa reproduca în scris experienţe, situaţii, oameni şi fapte trăite de autor. Limbajul folosit în aceste texte este total necenzurat. Orice asemănare cu fapte, locuri sau oameni rămîne la aprecierea cititorului. Sfîrşit de săptămîna, la cules de struguri Toamnă tîrzie în Dobrogea, dimineaţa rece, cu brumă groasă şi un soare zgîrcit şi nehotărît care se ridică alene printre dealurile cu viţa de vie arămie. Între timp, grupului se adaugă fără să ne dăm seama, rînd pe rînd, Boro, Ninja, Zgulău şi Savarină. Aproape simultan Zgulău strigă “Atentiune”, palmăm sau aruncăm ţigările fiecare pe unde apucă, şi luăm poziţie de drepti; suntem jalnici, palizi, cu pupilele dilatate de teamă, cu venele de pe gît sau frunte zvîcnind de emoţie, aşteptăm sa vină inevitabila pedeapsă şi încercăm sa ne imaginăm – fiecare în parte – ce ne aşteaptă. La copăcel fuga-marş adunarea! (copacelul e un cireş crescut aiurea pe o alee din vie, în vîrful unei pante, la vre-o 200 de metri distanţă) Începem sa alergăm care mai de care mai greoi, cu bocancii şi tenesii plini de noroi şi floeoşcăind în picioare, şi ne adunăm grămadă lîngă copacel. - Primul din fiecare serie numără cu voce tare! La flotari cel care trebuie sa numere este Savarina; începe:
|
Zilele treceau una după alta, ca nişte copii xerox, cu aceleaşi ambuteiaje, claxoane, întîrzieri la serviciu, şefi dificili, probleme care mai de care, aceiaşi tuse seacă, aceiaşi răceala mocnită, cu durerile ei surde… El dormita, indiferent, pe poziţie de start spre o nouă problemă, avînd tastatura şi monitorul în faţă şi telefonul în stînga, ameninţător, uriaş, gata să sune şi să-l arunce din nou în vîltoarea incertitudinii. Cu toate acestea, el ai zîmbea tainic şi superior telefonului:
Acum nu se mai temea; se obişnuite cu ritmul acesta de viaţă la fel cum se obişnuise cu respiraţia grea şi sacadată capatată de pe urma fumului de ţigară şi a poluării. Descoperise de curînd o sursă de speranţă nouă, ce-i oferea din ce în ce mai des satisfacţii nebănuite: Noaptea!
Noaptea era a lui, toată, cu splendoarea întunericului ei, plină de fantezii, de planuri, de visuri şi de o plăcută stare de moleşeală, care-l învăluia protejînd-ul parcă de realitate.
Citeodată îşi amintea…
Copilăria; caldă, luminoasă, plină de candoare şi inocenţă, cu sentimente pure şi vise de nezdruncinat, cu prima iubire – pe care o considera şi acum după mai bine de 25 de ani – cel mai frumos lucru ce i s-ar fi putut întîmpla vreodată.
…erau în grădină şcolii, în clasa I, iar ea, cu sarafanul ei albastru, cu parul blond şi ochii limpezi, cu un zîmbet în care păreau ascunse toate minunile lumii, îl apuca de mîna si-i spuse încet şi apăsat la ureche primul “Te iubesc!”, după care fugi rîzînd şi se pierdu printre ceilalţi copii care se jucau zgomotos şi parcă grăbiţi să-şi termine jocul înainte de sfîrşitul pauzei.
Plutea, iar în gînd si-n inimă rezonau acele două cuvinte magice … şi toată lumea era a lor…
Se întîlneau în taină seara, pe aleea ei, şi se jucau împreună cu ceilalţi copii de-a raţele şi vînătorii, prinselea sau ţară-ţară vrem ostaşi, însă taina lor era a lor, şi o păstrau ca pe cel mai sfînt secret. Aşteptau cu nerăbdare ca părinţii să-i strige pe ceilalţi copii, iar ei rămîneau singuri, şi se ţineau timid şi delicat de mînuţe, sorbindu-şi cu pasiune unul celuilalt fiecare cuvînt. La despărţire, ea îl strîngea de mîna iar el o săruta timid şi grăbit pe obraz, după care o rupea la fugă spre casă, înainte să se întunece…
Apoi îi reveneau în minte iernile la săniuş, cînd seara, obosit de atîta urcuşuri şi coborîşuri cu sania, şi ud pană la piele, se arunca pe spate în zăpadă şi privea cerul plin de stele, iar dintr-o dată copii rămîneau undeva departe cu larma şi agitaţia lor, iar cerul îl privea sorbind-ul în imensitatea sa… simţea ca pluteşte, ca cerul este al lui şi îl îmbrăţişează cu nesfîrşirii lui, şi atunci se simţea liber şi uşor ca un fulg, întîrziind pînă cînd amorţea de frig în zăpadă…
Alteori visa la viaţa pe care i-o dorise dintotdeauna…
Casa lui, rătăcită la capătul unui drum înfundat în pădure, era mică, cu pereţi din pămînt galben cu ferestre pătrate şi albastre, îngropate în zid, cu acoperişul din stuf.
Curtea largă şi fără garduri era străjuită de pădure şi de lac, la malul căruia stăteau cuminţi doua bărci negre, legate de trunchiul unei sălcii bătrîne, groase şi uscate.
Era seara, iar ei (el şi cîinele lui) se întorceau din pădure cu rucsacul plin de ciuperci, proaspăt culese, pe care urmau sa le ferigă pe jar.
Se pregătea de petrecere şi mai avea de aranjat pe ici pe colo cate ceva, trebuia să facă focul şi să pregătească tuciul pentru mămăligă şi peştele pentru proţap.
Aştepta oaspeţi de la oraş, prieteni şi foşti colegi, care veneau să-i spună “La mulţi ani” ca în fiecare an. Vor mînca, vor bea, vor cînta la chitară şi vor adormi lîngă foc, pe cojoace de lînă pe care le scosese special pentru aceasta ocazie…
Alteori se imagina bogat, celebru şi puternic.
Le răscumpărare părinţilor sai vechea casă a bunicilor, iar acum fiul lui petrecea mult timp împreună cu aceştia.
El avea un domeniu vast, departe de larma oraşului, cu ziduri înalte care să-l ferească de indiscreţi curioşilor, de unde, din biroul său aflat la etajul 1 asi administra afacerile imobiliare şi cumpăra acţiuni la bursă sau organiza acţiuni caritabile pentru cartierul de locuinţe sociale pe care dorea să-l ridice.
Din cînd în cînd cobora în living şi cînta la pian sau mergea în sala de muzică şi bătea la tobe pînă cînd transpirat şi rupt de oboseala plonja în piscina acoperită să-şi recapete forţele, după care se refugia în bibliotecă, unde uneori scria despre oameni, despre viaţă şi despre lume, o lume pe care încerca sa o facă mai bună şi mai blîndă pentru toţi cei din jur.
Privea cu nostalgie fotografiile de familie, de la cele alb-negru, ingălbenite de vreme, cu stabunici pe care nu si-I amintea decît vag, şi bunici, icoane ale copilăriei lui atat de frumoase; considera ca dacă raiul exista, acesta trebuie sa fi fost copilaria, plină de candoare şi inocenţă, plină de libertate şi exuberanta, cu prieteni de suflet simpli şi dragi.
Alteori citea – sau recitea – cărţile marilor clasici, a căror simplitate şi profunzime îl inspirase de-a lungul timpului, şi pe care-I considera pe bună dreptate valori ale civilizaţiei, o dovadă incontestabilă a evoluţiei umanităţii.
Astfel, dimineaţa, cînd se va trezi, va pleca din nou la lucru cu bateriile încărcate, pregătit să ia totul de la capăt încă o zi, fără sa se teamă, fără să-şi pună întrebări existenţiale, la care oricum nu deţinea răspunsurile, ca si cand nimic nu l-ar putea scoate din lumea lui, va zîmbi şi va împrăştia bună dispoziţie în jur, va strînge cu căldură mîna colegilor, care vor fi nedumeriti de rezerva lui nesfîrşită de bună-dispoziţie şi energie, pe care ei nu şi-o pot permite de prea multe griji..
El va pluti imperturbabil deasupra acestor griji, pentru că el are noaptea de partea lui, noaptea, cu întunericul feeric şi vise de nezdruncinat.
