Despre Minciună
2009
Am ales acest titlu, ca să nu încep şi eu cu o minciună, în genul: Adevărul despre minciună.
Mai întâi să vedem ce este minciuna; Dicţionarul explicativ al limbii române ne dă mai multe defintiţii, dintre care următoarea pare a fi cea mai elocventă: ”Denaturarea intenţionată a adevărului, având de obicei ca scop înselarea cuiva; neadevăr”.
Dacă am ajuns la neadevăr, să vedem ce nu este minciuna (dacă ne-adevăr = miciună, adevăr =ne-minciună, deci ce nu este minciună)
Conform cu Dex, adevărul este definit astfel: “Concordanţa între cunostinţele noastre şi realitatea obiectivă” ceea ce corespunde realităţii, ceea ce există sau s-a întâmplat în realitate; lat. “ad – de – verum “.
De-a lungul istoriei, atât cunostinţele cât şi realitatea “obiectivă” au suferit schimbări permanente, facând ca unele cunostinţe să se dovedească limitate, iar realitatea obiectivă să se dovedească subiectivă; cu alte cuvinte, adevărul a evoluat în minciună, întrucât nemaiîndeplinind condiţiile de adevăr, s-a transformat în ne-adevăr…. adică în minciună.
Aici dau doar câteva exemple:
Pământul este plat – (convingere din evul mediu ce se regăseste inclusiv în coran) a fost pentru o foarte mare perioadă de timp considerat un adevăr.
Pământul s-a dovedit a fi rotund, iar Ptolomeu l-a plasat în mijlocul universului…
Apoi şi aceasta s-a dovedit a fi doar o teorie eronată
O altă teorie din acelaşi ev mediu spunea că nici un obiect neînsufleţit mai greu decât aerul nu poate zbura … şi aşa mai departe
Cumva, evoluţia însăşi a fost posibilă întrucât aceste “adevăruri” nu au fost crezute de toţi; unii s-au îndoit, şi au luat în considerare şi altceva decât aparenţele realităţii aşazis obiective.
Deci cu adevărul ne-am lamurit…
Să revenim la minciună.
Vă propun o abordare din cât mai multe unghiuri posibile, ca să ne putem găsi cât mai multe răspunsuri.
Cine minte?
Suntem tentaţi să spunem că omul, evident!… dar să ne gândim totuşi : Să fie omul singura fiinţă, care conform definiţiei: “Denaturarea intenţionată a adevărului.. (care are pretenţia de a fi realitate obiectivă tot odată) cu scopul de a însela” minte?.
Cu alte cuvinte, cameleonul, caracatiţa, sunt niste mincinoşi notorii … ei încearcă să se confunde cu mediul, împrumutând fie culoarea, culoarea şi textura, fie chiar aspectul însuşi al mediului în care trăiesc, cu scopul de a vâna (deci de a-şi însela prada) sau cu scopul de a se face greu de reperat, dacă nu chiar invizibili, pentru a nu fi identificaţi de potenţialii prădători.
Interesant aspect… deci iată, că nu doar omul ingrat şi evoluat minte.
Altă întrebare: Când minţim? (să nu va gândiţi să răspundeţi: când nu spunem adevărul, că aţi vazut săracul adevăr cate parale face uneori)
Aproape în permanenţă şi mai tot timpul, chiar şi când ne imbracăm – deci deformăm “realitatea” aparenţei noastre.
In fiecare zi, femeile se machiază, uneori se vopsesc, işi pun meşe, peruci, şi unii şi alţii folosim deodorante şi parfumuri, toate acestea pentru a ne “ameliora” aparenţele.
O lume întreagă s-a creat pe marginea acestor obiceiuri şi o întreagă îndustrie vine să pună la dispoziţie mijloacele necesare disimulării a ceea ce biologic suntem.
Aceasta face parte atât de mult din viaţa noastră, încat nici nu putem concepe să trăim altfel; şi totuşi noi denaturăm “realitatea obiectiva” de mii de ani în acest fel.
Unii (de altfel nu puţini) vor veni să spună că adevărul ESTE, EXISTA, şi nu trebuie demonstrat.
Dar, deşi civilizaţii întregi desconsideră ideea de a minţi, dacă ne uităm de pildă la cele 10 porunci, nu vom găsi o trimitere expresă către minciună; e adevărat, în a noua poruncă, sa spune “să nu ridici mărturie mincinoasă impotriva aproapelui tau” însă e relativ la a face rău cuiva, în mod direct sau indirect şi nu la minciuna în sine.
Cu toate acestea, minciuna a fost – în mod oficial – asociată cu ideea de rău şi de răutate.
Tot în Biblie, găsim o alta concluzie interesantă, care lasă loc la interpretări, astfel: Adevărul este Vestea cea buna” „Adevărul este cel care cladeste” etc; în concluzie, o informaţie reală dar care are menirea să distrugă, este de preferat să nu fie comunicată; şi cum tăinuirea este considerată tot o formă de minciună, iată că şi aici putem avea dubii asupra valorii adevărului.
Dar să revenim cu răspunsuri la întrebarea: Când minţim?
Când vrem să părem altfel saul altceva decat suntem, când vrem să obtinem ceva, când adevărul ne dezavantajează, când nu putem accepta o anumită realitate, când vrem să menajăm sau să protejăm pe cineva pe care acel adevăr l-ar putea deranja, când nu dorim să ne implicăm în ceva, când vrem să înfrumuseţăm “adevărul” şi “realitatea” când… când… când…
Minţim tot timpul, prin cuvinte, prin ne-cuvinte, prin gesturi, prin atitudine, prin aparenţă…
CU toate acestea, 99.99% (şi asta e o minciună cu siguranţă) dintre noi vor spune că nu mint, că nu sunt de acord cu minciuna şi că minciuna trebuie să fie ceva rău, iar mincinoşii sunt în consecinţă oameni răi sau cu intenţii rele (asta în cazul în care minciunile lor nu sunt “nevinovate”).
De cele mai multe ori, constienţi când minţim, ne minţim pe noi înşi ne, că minciunile noastre “sunt nevinovate” şi că “ce bine am facut” şi “ce isteţi şi descurcăreţi am fost” în atare situaţie, când am reuşi t să depăşim o situaţie folosindu-ne de minciună.
Minţim atunci când jucăm un rol pe scenă, sau într-un film, dacă suntem actori, deci ne facem din minciună o meserie. Minţim în politică, minţim pe stradă când un strian ne abordează să ne întrebe ceva şi de multe ori raspundem că nu stim sau că nu avem timp ca să nu ne complicăm, minţim cel mai mult în reclame, în care orice produs e în mod învariabil cel mai bun, cel mai ieftin, cel mai… cel mai… etc.
“Scopul scuză mijloacele” aceasta expresie machiavellică este iaraşi privită in mod peiorativ, mai ales după ce unii au făcut abuz de semnificaţia ei, folosindu-o pentru a-şi justifica într-un fel acţiunile.
SI totuşi , este singura expresie care dă legitimitate minciunii, atunci când aceasta serveste unui scop a cărui cauză este una bună, sau cel puţin bună pentru cel care o invocă.
O altă minciună pe care în mod aproape inconstient o lansăm în eter este răspunsul la întrebarea: Ce mai faci?
Această întebare se adresează la origine stării tale generale, şi nu unei acţiuni exprese anume – dacă esti sănătos, dacă esti fericit, dacă prosperi, toate într-o frază se regasesc în acest: Ce mai faci? Pe care romanii il folosesc de multe ori ca următoarea propoziţie dupa salut.
Ce facem de cele mai multe ori? Răspundem: “Bine!”, chiar dacă uneori nu suntem tocmai în al 9-lea cer, şi nici nu debordăm de sănătate şi prosperitate.
Atât întrebarea cat şi răspunsul sunt de foarte multe ori niste formalitaţi, obligatorii de îndeplinit înainte de a atinge miezul unei discuţii care ne poartă adevăratul interes de a aborda acea persoană.
Minţim? Spunem adevărul? Ne formalizăm? Suntem politicoşi ? Sinceri? Fătarnici?
Toate aceste cazuri vin să completeze o paleta de nuanţe ce se învarte în jurul adevărului şi minciunii, însă pană la urmă un lucru se desprinde de aici.
Societatea şi interacţiunea cu ea ne determină să căutăm modalitaţi de adaptare pe care cu cât le folosim mai abil, cu atât urcăm şi ne desăvarşim în calitate de fiinţe umane. In acest context, percepţia impresia şi felul în care suntem acceptaţi în societate ne fac să ne situăm pe o anumită scară a valorilor, la randul ei supusă subiectivului, imperfecţiunii şi schimbării.
în acest sistem, ne amăgim cu ideea de constiinţă, care la randul ei a fost creată cu o mare influenţă a factorilor sociali externi. Această constiinţă ne joacă feste, atunci când convingerile ajung să atingă extreme, şi ne indică actiuni antisociale pe care majoritatea celorlalti nu le-ar întreprinde, doar ca să fim în acord cu propriile noastre idei.
Cu alte cuvinte, de multe ori însăşi constiinţa noastră “ne minte” atunci când deformează perceptia realităţii întratât încat să fim în măsură să întreprindem gesturi inacceptabile pentru societate. (Aici mă refer la atentatorii sinucigaşi sau la cei care în numele cauzei ucid sau fac rău altor semeni în mod voit şi fără reţinere sau remuscări).
Ce face soldatul în razboi de multe ori? Valabil pentru ambele tabere, Ia viaţa unui seamăn cu care n-a avut nici o legatură, care nu i-a facut nici un bine sau rău, pe care nu a avut nici măcar ocazia să-l cunoască, şi pe care il percepe doar ca pe un pericol, si pentru că aşa a primit ordin.
Deci avem oameni deasupra noastră, care pot să ne absolve de responsabilitate doar pentru că nu noi am decis… în consecinţă suntem cu constiinţa impacată şi putem ucide, cu atât mai mult cu cat, dacă nu il ucidem noi ne va ucide el.
Şi aşa ajungem la supunere şi manipulare. Cele mai multe argumente pe care le putem găsi în aceste situaţii, sunt că „aşa trebuie“aşa e bine” că “sunt dusmani” că “ne apărăm ţara” că “devenim eroi”, etc, etc, etc.
Cu ce ne încălzeste ca ne-am apărat ţara dacă suntem morţi? Cine işi aminteste ultima dată când un mort a sărbătorit victoria ţării sale? Sau când un mort a sărbătorit orice?
Mai sus, în ghilimele se află o mulţime de minciuni unanim acceptate social, în baza unor prejudecăţi vechi de milenii.
O altă întrebare pe care vreau să o aduc în discuţie, este: Pe cine minţim?
Să vedem… Pe noi înşine, atunci când în subiectivitatea noastră ne aliniem şi justificăm comportamentul la propriile idei.
Pe cei pe care-i iubim, de teama că i-am putea face să sufere, i-am putea dezamăgi, sau cel mai mult de teama că ne vor iubi mai puţin dacă…. şi la puncte puncte pune fiecare ce stie că are de pus.
Minţim societatea, cum am mai spus-o, din varii motive – publicitate, politică, putere, şi multe multe altele.
Pe cei care-i uram, şi atunci o facem de multe ori ca să le facem rău…
Pe cei pe care nu-i cunoastem, ca să nu fie nevoie să n-ii apropiem sau să ne implicăm.
Pe Mos Crăciun, când suntem mici, ca am fost cuminţi, care şi el este tot o plăsmuire menită să ne aducă bucurie, într-o realitate frumos deformată de ideea de Crăciun.
Deci, vă provoc să răspundeţi la cateva întrebari:
Este minciuna un lucru rău? Şi dacă da, de ce? Şi dacă nu, de ce?
Este minciuna necesară în viată? Şi dacă da, de ce? Şi dacă nu, de ce?
Este adevărul o noţiune absolută? Şi dacă da, de ce? Şi dacă nu, de ce?
Este adevărul un lucru bun? Dacă da, când? Dacă nu, când?
Aici fiecare poate să aleagă dacă-şi va răspunde la aceste întrebări doar lui însuşi sau le va impărtăşi cu noi în comentarii la acest text.
Insulta
Citesti in diagonala, cauti repere, nume si date, astepti solutii si variante, vrei ca totul sa fie concret, cu termene certe.
Cei mai buni prieteni al tai sunt Excel-ul, PPT-ul, Outlook-ul, mobilul si masina, masina straina in care te urci dupa ce te-ai dat jos din pat trecand pe la dus si prin lift, si uneori, pe la televizor, ca sa vezi – pe teletext – cat a mai crescut EURO astazi, si cum va fi vremea.
Stai mai mult la hotel, te bucuri ca te plimbi mult si ca vezi lumea (de fapt plimbarea ta se reduce la statul pe scaunul soferului si condus – cu peste 140/ora in afara localitatii, sau pe locul din avion si de fapt vezi doar soseaua, aeroporturile si salile de sedinte)
Vorbesti 3 limbi straine, care toate la un loc au 100 de cuvinte, din care jumatate sunt “salut”, “ce mai faci?” “ma bucur sa te cunosc” si “la revedere”, dar rogi pe cineva de la birou sa-ti faca calculul la decont, ca tu nu-ti mai gasesti calculatorul, si “Oricum nu esti platit pentru asta”, “… ai lucruri mai importante de facut” (cum ar fi sa forward-ezi e-mail-uri cu poze porcoase vechilor colegi, ca sa vada “ce bine te descurci tu”…)
Te-ai realizat – mai strangi ceva bani si-ti iei credit de casa, cu care te indatorezi pe urmatorii 25 de ani (de fapt un apartament intr-un bloc vechi, in Berceni, Balta Alba, Militari sau Giulesti, cu vecini pensionari, si cu casa scarilor in care se pisa drogatii si cainii vecinilor).
Cand mergi in vacante (de maxim o saptamana) afisezi un aer superior fata de cei ce te servesc, ca de: esti persoana importanta!… calculezi totul in bani, si incerci sa faci economii, iar in cazul in care nu faci, te lauzi tuturor cu cat de mult ai cheltuit. (ai uitat ca atunci cand atunci erai copil te laudai cum te-ai distrat).
Pe sub hainele tale impecabil calcate si aranjate se instaleaza incet burta, prostata, varicele si hemoroizii, iar ochelarii nu mai sunt de mult o noutate pentru tine (Ce sa-I faci? Firma unde lucrezi nu are buget pentru ecran LCD sau pentru protectia ecranului de la monitorul tau)
In fiecare luna te minti ( – din nou!) … ca te lasi de fumat, ca vei merge la sala si vei slabi, ca burta va disparea si se vor instala – vazand cu ochii – bicepsii si pectoralii.
In fiecare week-end dormi in nesimtire, pana nu mai poti, si te trezesti obosit, mintindute – (din nou!) ca saptamana viitoare mergi situ la un spectacol de teatru sau la un concert in oras, ca azi “e tarziu” si “n-ai avut cu cine”.
Odata la juma’ de an te intalnesti si tu – accidental- cu un vechi coleg sau prieten, si putinul timp petrecut impreuna, il consumi povestind-ui ce te-ai mai “realizat”, in timp ce el e “tot acolo, profesor, la bugetari”.
Trezeste-te! Uitate in oglinda! (mai de aproape, ca lumina din baie e slaba, si ti-a scazut si vederea) Iti place ce vezi? Expresia fetei, gusa, ridurile, cearcanele, chelia, burta, sunt toata agoniseala ta de cativa ani in coace! (noroc ca varicele, bataturile, prostata si hemoroizii nu se vad, ca oglinda e mica) Cu asta te lauzi? Asta ai realizat?
2005
Ce poate fi mai interesant decat sa ne cunoastem scopul in viata?
Oare exista un scop al fiecaruia, sau totul este haotic? Oare fiecare gest, respiratie, strop de ploaie, pala de vint are un sens? Sunt oare toate intr-o legatura subtila care le dirijeaza catre un final prestabilit?
Ce urmeaza dupa acest final? Este timpul o linie continua cu un singur sens, sau este doar o consecinta a memoriei noastre? Exista trecut dincolo de memorie? Exista viitor dincolo de imaginatie? Exista prezent in nenumarate ipostaze, si ce inseamna “acum”? Insusi cuvintul rostit devine istorie, doar un ecou in mintea noastra, existenta lui imprastiindu-se ca un val rotund creat de caderea unei pietre in apa, a carui energie se disipa si se pierde in linistea lacului.
Sau poate trecutul este doar o inregistrare a prezentului prin perceptia ce o datoram simturilor, si dimensiunilor acordate de noi acestor simturi.
Cum ar mai exista constiinta fara senzatia de orice fel, fara opinie si act decisiv?
Sau poate ca ar trebui sa iau in considerare faptele: experienta este cea care ne impinge catre a estompa sau repeta anumite actiuni pe care le facem la modul delibrat si premeditat, sau uneori intuitiv si intamplator; care este adevarata revelatie? Placerea sau durerea? Tristetea sau bucuria? De ce ne bucuram? Ce este satisfactia si ce o deosebeste de fericire? Sa fie oare bucuria o refulare atunci cand reusim sa ne eliberam de privatiuni frustrante, o recunoastere de sine, o izbinda a existentei sau un drog de care avem nevoie pentru a ne alimenta optimismul?
Cat de mare este diferenta intre o gindire educata si o gindire pura, bazata pe exclusiv simturi si pe inzestrarea genetica, singura memorie care se probaga de la o fiinta la alta in mod firesc.
Ce s-ar intampla daca s-ar dizolva binele si raul, si ar disparea pur si simplu criteriile de evaluare bipolara, daca am incerca sa nu ne mai definim actiunile iar aprecierea ar fi pur senzoriala, asa cum apreciem gustul unei mancari sa aroma unui parfum?
Nu este oare mintea noastra cea care creeaza dezechilibrul, in lipsa posibilitatii de a percepe compensarea generata ca raspuns de natura, pentru orice actiune?
Sau poate acest dezechilibru este tocmai forta motrice a evolutiei, prin puterea noastra de a rezista si a ne opune obstacolelor, reusind sa le depasim in cele din urma, si transformandu-le in experienta pe termen scurt, si in mesaj genetic pe termen lung.
Lacul gîndurilor
2006
Vin des aici, pe marginea lacului din sufletul meu, însetat să-i sorb liniştea şi să-mi odihnesc privirea pe luciul lui în care se ghiceşte unda unei adieri de vînt promise de toamna.
Adîncul lui întunecat mă atrage ca un magnet şi mă face sa mă apropii de marginea lui; sunt atît de aproape încît as putea sa mă ud pe gînduri. Lipsa unei picături care sa rezoneze în inima mea e atît de dureroasă, încît simt nevoia sa arunc o piatra, să-l provoc, să-i rup tăcerea misterioasă şi apăsătoare.
O frunza de salcie pluteşte în derivă; nici nu ştiu ce o pune în mişcare! Pentru o secundă cred că e chiar nevoia de animaţie din sufletul meu. În fond, la ce bun atîta pace dacă nu se mişcă nimic? Parcă statornicia îşi pierde sensul dacă nu mai are cu ce să fie comparată… şi pînă la urmă cum ne dăm seama că nu se mişcă nimic dacă nu putem să luăm în calcul un punct de referinţă?…
Hmmm calcul… referinţă … punct. Cîtă agitaţie în capul meu!
Ahh! Uite că se mişcă ceva! Un nor, oglindit în lac a plecat sa urmărească frunza de salcie arămie… şi după el umbra soarelui prelungă şi roşiatică, scurgându-se ca un şuvoi menit să inece orizontul.
Albastrul cerului se amestecă cu roşu umbrei soarelui ca acuarela pe şevaletul divin, iar întunecimea lacului se pătează de cerul albastru-roşiatic purpuriu-cenuşiu, dizolvându-se zgomotos şi strident în întunericul profunzimilor sale.
Gata: A devenit totul prea violent pentru nevoia mea de nerostit, negîndit, nevăzut şi neauzit. Putem să o luăm de la capăt? … dar as vrea sa facem o pauza mai întîi!
Sunt singur.
Cu cat încerc să mă apropii de cineva inţeleg că sunt din ce în ce mai singur
Eu singur, tu singur, el singur… Noi singuri, victime ale singurătăţii noastre! Spun că vreau să te ajut să te realizezi
Dar sunt egoist şi rămîn singur, pentru că realizîndu-te tu, mă realizez eu, prin tine
Şi rămîn singur! Şi dacă spui ca mă iubeşti o spui pentru că asta-ţi foloseşte ţie, si dacă-ţi spun că te iubesc
O spun pentru că asta-mi foloseşte mie.
Pentru că vrei să-ţi aparţin, pentru că vreau să-mi apariţii, Dar pană la urmă ne aparţinem fiecare lui însuşi
Şi rămîn singur.
Oare putem fi şi altfel?
